Eutanasierea animalelor ne-umane

În medicina umană, deciziile privind eutanasia intervin în două situaţii diferite:

1.                  pacientul muribund este în dureri epuizante, cere moartea şi este omorât prin acţiune intenţionată (aşa numita eutanasie activă);

2.                  pacientul este bolnav terminal, rămâne în viaţă numai datorită utilizării de mijloace medicale extraordinare şi i se permite moartea ca rezultat al opririi sistemelor de susţinere vieţii (aşa numita eutanasie pasivă). 

În medicina veterinară, eutanasia poate apărea în situaţii de acelaşi gen, deşi în acest domeniu medical eutanasia activă este mai frecventă decât forma pasivă. Dar în medicina veterinară există şi un al treilea tip sau caz, care nu are echivalent acceptat medical în medicina umană:

3.                  animale ne-umane sănătoase, sau bătrâne, sau bolnave dar tratabile sunt „eutanasiate” deoarece oamenii care le îngrijesc nu le mai doresc.

Motivele invocate de oameni când solicită această aşa-zisă „eutanasiere” a animalelor lor variază foarte mult, unele sunt mai elaborate, altele sunt frivole la extrem şi exprimă exclusiv aroganţa şi egoismul oamenilor.

Indiferent cât de ignobilă sau de înţeles poate fi motivaţia, fapt este că animalele ne-umane sănătoase, sau bătrâne, sau bolnave dar tratabile care sunt omorâte nu sunt eutanasiate. Nu din milă este oprită viaţa în aceste animale. Ele sun omorâte pur şi simplu, aşa cum omorâre se numeşte oprirea vieţii în oameni, când este făcută doar pentru că alţii o consideră folositoare sau convenabilă. Cu cât mai curând veterinarii vor accepta această realitate, cu atât mai bine.

Acelaşi principiu este valabil şi pentru animalele abandonate în adăposturile organizaţiilor de protecţie sau de instituţiile de control al populaţiei animale. Realitatea nu se schimbă dându-i alt nume. AVAR recunoaşte că în prezent există o problemă serioasă de suprapopulaţie de câini şi pisici, iar instituţiile specializate în controlul populaţiei animale vor continua să fie implicate în omorârea acestor animale. Totuşi, adăposturile ar trebui să aibă un program activ de adopţie şi educaţie, alături de un plan legislativ care să minimizeze proliferarea continuă a acestor animale. Adăposturile organizaţiilor de protecţie a animalelor nu ar trebui să fie implicate în omorâri. A promova ideea unei îngrijiri adecvate acordate acestor animale şi în acelaşi timp a le omorî când nu mai sunt dorite, aceasta transmite un mesaj ambiguu şi este o dovadă de inconstanţă morală.

Poziţia AVAR este că veterinarii trebuie să refuze din principiu să fie instrumente de ucidere a animalelor pentru alte obiective decât compasiunea, situaţia din adăposturile de control al populaţiei animale fiind o excepţie notabilă. AVAR consideră că o declaraţie publică denunţând practicile contrare acestui principiu trebuie să devină o parte a codului de etică profesională. Orice veterinar practician trebuie să explice această poziţie fiecărui client, urmând ca un consimţământ să condiţioneze acordarea în continuare de asistenţă animalelor de companie aflate în îngrijirea clientului respectiv.