La cei 18 ani ai săi, Mișu este unul dintre pacienții veterani ai ORTOVET. Diagnosticat cu cancer la mandibulă, singura șansă pentru el de a-și continua viața a fost o intervenție chirurgicală radicală: hemimandibulectomia, rezecția a jumătate din mandibulă.
Distrucția deja prezentă la nivelul osului (demineralizarea), extinderea tumorii nu lăsau posibilitatea unei alte conduite de tratament care să ajute: în curând urma să ajungă în situația de a nu mai putea mânca.
Din fericire, radiografia toracică nu indica metastaze pulmonare, iar analizele de sânge au confirmat o funcționare robustă a ficatului și rinichiului, cu o stare bună la nivelurile imunitar și al hematiilor.
Sub anestezie inhalatorie, am executat hemimandibulectomia pentru ramura dreaptă a mandibulei. Detaliile procedurii pot fi urmărite și în raportarea unui caz anterior, cel al Karinei (o reușită deplină, de altfel): Chirurgie oncologică efectuată târziu. Sperăm că nu prea târziu
Echipa medicală la chirurgie: dr. Liviu Gaiță, dr. Alina Alexe, dr. Valentina Mățău, dr. George Oltean.
Trei zile după operație, Mișu a fost hrănit și hidratat parenteral. După aceea, progresiv, a început să fie hrănit pe cale orală, cu dietă fluidă și semifluidă. După încă două săptămâni aveam diagnosticul de certitudine pe jumătatea de mandibulă îndepărtată: carcinom scvamocelular. Iar Mișu se simte bine: și-a reluat tabieturile, se urcă voios acasă în toate locurile de observare și relaxare care erau „ale lui” și, cel mai important, mănâncă singur—încă nu fără dificultate, dar cu mare poftă. Începem terapia medicamentoasă împotriva cancerului, în raport adecvat cu vârsta și cu starea lui generală.
Cazul lui Mișu (ca și cel al Karinei) ne demonstrează, încă o dată, cât de mult temei are înțelesul „tradițional” dat misiunii medicale: acela de a ajuta bolnavul în lupta cu boala. Din păcate, din ce în ce mai mult se răspândește abordarea promovată în multe universități azi, ca și în comunicarea internă din breaslă, conform căreia este decent profesional sau chiar recomandat ca medicul veterinar, în loc să aplice tratamente cu șanse semnificative de eșec, să recomande eutanasia pe considerente de pretins interes pentru „calitatea vieții”. Apetitul prezent este cel mai bun indiciu că pacientul consideră că viața lui merită trăită. Noi nu știm mai bine. Rămân, din păcate, actuale comentariile de acum mai bine de 5 ani:
„Karl Popper, în Societatea deschisă și dușmanii săi, propunea, pornind de la Bentham și Mill, renunțarea la obiectivul utilitarianist al maximizării plăcerii și menținerea doar a celui de minimizare a suferinței. Argumentul: echibrul social s-ar distruge dacă s-ar promova simetria de legitimitate morală între aspirația la mai bine a celui care o duce foarte bine și aspirația la mai puțin rău a celui care o duce foarte rău. Dar încă R.N. Smart a evidențiat monstruozitatea la care poate duce propunerea lui Popper, împinsă la extrem, numind-o utilitarianism negativ: dacă păstrăm doar aspirația la reducerea suferinței ca reper moral, atunci o armă letală totală ar reprezenta binele suprem, deoarece ar anihila complet toată suferința. Într-acolo deraiază mulți veterinari din avangarda civilizației occidentale, care maschează cu o retorică agresivă privind eutanasia din considerente de bunăstare a animalelor faptul că, de fapt, răspund docil comenzii sociale de minimizare a costurilor și a stresului emoțional al oamenilor, pe socoteala interesului specific al pacienților. Protecția animalelor prin eutanasie este o realitate în practica veterinară occidentală și un model de respins.”
„Eutanasia” salvează România
